Cuvântul lui Dumnezeu la sărbătoarea Naşterii sfântului Ioan Botezătorul



Eu sunt Cel ce sunt. Mă fac cuvânt peste pământ pentru că Eu sunt Cel ce sunt, iar lucrarea Mea este cuvântul, şi toate se lucrează în cer şi pe pământ la cuvântul Meu, Cuvântul lui Dumnezeu. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acest nume înseamnă Dumnezeu, Unul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul şi omul.

O, dacă ar avea omul vreme şi minte să-L priceapă pe Dumnezeu, n-ar mai sta atât de acoperită taina lui Dumnezeu, ba şi-ar face loc cu omul la vedere, aşa cum s-a şi petrecut cu Dumnezeu şi cu omul sus pe munte în vremea scrierii tablelor legii, când au coborât din cer pe pământ între oameni poruncile lui Dumnezeu ca să fie ele împlinite de oameni pe pământ, şi când Moise a dovedit oamenilor că a stat de vorbă cu Dumnezeu şi că i-a dat Domnul cuvântul Lui scris, ca să fie împlinit de om cuvântul Său.

Iată, îi trebuie omului vreme şi minte ca să-L vadă şi să-L priceapă pe Dumnezeu, dar dacă el face altceva cu mintea lui, rămâne pitic de tot şi n-are spor ca şi cel împlinit întru facerea sa cea de la Dumnezeu măsurată pentru om.

Cobor pe aripi de vânt, cobor în carte cuvânt, iar cartea Mea cea de azi mărturiseşte pe pământ a doua Mea venire de la Tatăl la om, glasul Fiului lui Dumnezeu, de al cărui umblet tresar cei din morminte şi se pregătesc de înviere, precum este scris. Şi iată-Mă, în grăire cu Ioan, Botezătorul Meu, sărbătorit între sfinţi în ziua aceasta, zi de aducere-aminte a naşterii lui pe pământ între oameni, după cum a fost el proorocit să se ivească şi să meargă înaintea Mea şi să-Mi facă între oameni cale şi adeverire, căci oamenii n-au vreme şi minte să-L priceapă pe Domnul, şi uită de Cel ce a făcut cerul şi pământul şi pe om, uită mereu oamenii pe Dumnezeu, căci şi-au ales ale lor.

Stăm în sfat în mijlocul poporului cel de azi al cuvântului Meu şi Ne va împărţi el grăirea Noastră, o, Botezătorule al Meu, căci el îşi face vreme pentru Dumnezeu, el este vremea Mea cea de azi, vremea despre care au grăit profeţii că va veni, zilele cele de apoi, vremea cuvântului Meu peste pământ. Grăim cu dor, grăim de dor, de dorul de a fi şi a sta cu oamenii, de dorul de a Ne face loc cu omul la vedere pe pământ.

Am plecat plângând la Tatăl după ce Mi-am sfârşit lucrarea pentru care am venit pe pământ între oameni acum două mii de ani. Am rămas apoi cu dorul, ca şi toţi cei din cer care au petrecut pe pământ calea lor cu Dumnezeu. Dorul se face cuvânt, se face lucrare şi grăim cu dorul de a Ne face loc cu oamenii, o, bunul Meu ucenic. M-ai mărturisit oamenilor la Iordan, că Mi-ai fost ucenic de la Tatăl dăruit, din duhul proorociei zidit, ca să fii apoi înaintemergătorul Meu spre oameni. Naştere minune a fost naşterea ta şi s-a scris despre ea şi ştiu oamenii de ea, dar nu mai trag oamenii la amintirea minunilor lui Dumnezeu în mijlocul lor, ci, din contra, îşi fac loc de petreceri pentru ei, nu pentru Dumnezeu, căci iubirea de ei înşişi este mare la oameni, iar Nouă Ne este dor şi rămânem cu dorul. La Paşti şi la Crăciun şi la toate zilele numite sfinte se distrează lumeşte toată lumea oamenilor, iar Nouă Ne este dor şi rămânem cu dorul. La Paşti Eu sunt sărbătoritul şi Domnul Cel înviat dintre morţi. La Crăciun Eu sunt Creatorul Cel sărbătorit, Cel Care a luat trup de om şi nume de om pe pământ, şi ar fi să sărbătorească pentru Mine şi nu pentru el omul. El însă se bucură lumeşte şi umple lumea şi pământul de duh de om şi de petreceri străine de Dumnezeu, şi n-are omul vreme şi minte pentru Dumnezeu, iar Nouă, celor din cer, Ne este dor şi rămânem cu dorul.

O, Mi-a fost dor să cobor. Să Mă fac cuvânt în carte şi să fiu împărţit Mi-a fost dor. S-au scurs douăzeci de zile de când sunt cu gura uscată, căci n-am mai cuvântat în mijlocul tău, poporul Meu de azi. Pun masă de cuvânt cu Ioan, Botezătorul Meu, şi-Mi spun dorul ca să-Mi fac mângâiere, şi-Mi spun dorul ca să-Mi ştii durerea, căci Eu când nu cuvintez Mă doare, Mă doare dorul de a grăi. Fiecare om este prin ceea ce are de făcut şi face. O, tot aşa şi Dumnezeu, El este prin ceea ce face, iar Eu, Domnul, am ca lucrare cuvântul, căci fără cuvânt nu este fapta, nu este lucrarea lui.

O, pace Mie şi ţie, botezătorule al Meu! Masă de cuvânt aşternem, iar ceata proorocilor este cea dintâi în ziua aceasta şi te sărbătoreşte ea în mijlocul ei între cei din cer. Amin.

— O, ce greu, Doamne Mieluţ, ce greu îşi închipuie oamenii cerul şi pe cei din cer! Le spun eu lor acum că de la pământ în sus este cerul, nu în altă parte este el, şi tot aşa sunt şi cei din cer, şi toţi trăiesc în el, în cer. Este trasă însă perdeaua cea de taină între cei din cer şi cei de pe pământ, şi din această pricină oamenii se despart de Dumnezeu ca şi Adam când vieţuia în rai sub taina cea dintre Dumnezeu şi om. Tainici suntem, Doamne, noi, cei din cer, căci aşa ai zidit Tu, Ziditorule a toate. Ai zidit văzutele şi nevăzutele, şi ai lucrat aşa ca să nu le strice pe toate omul cel stricător. Un fruct a luat el din pomul cunoştinţei, din care nu trebuia să ia, şi iată cât a stricat el prin aceasta şi cât a zguduit aceasta în nevăzutele lui Dumnezeu! O, să mai fi putut el umbla şi peste cele nevăzute ale facerii Tale cu privirea lui, ar fi stricat şi mai mult, dar prin îndărătnicia lui s-au clătinat şi cele nevăzute şi a atras spre cădere de la locul lor îngerii cei mai apropiaţi ai Tăi, Doamne, iar Tu ai văzut şi ai poruncit spre bine şi spre frică şi spre luare-aminte peste toţi cei din cer, peste toţi îngerii Tăi, Doamne, şi ai oprit atunci stricăciunea cea de la fapta neascultării omului. O, cât Te-a durut, o, cât ai suferit atunci! A trebuit să cobori Tu Însuţi acum două mii de ani, şi de atunci lucrezi mult, mult, şi plin de durere lucrezi, şi iată cât lucrezi de mult acum, cât cuvânt, câtă strigare, câtă rugă, câtă povaţă şi câtă aşteptare, Doamne Mieluţ! Acum două mii de ani ai trecut printre oameni vreme de treizeci şi trei de ani, ai trecut trist. Mergeai din loc în loc, însoţit de ucenicii Tăi, dar erai însoţit de toţi cei din cer în toată vremea, de toate puterile cereşti, Doamne, şi numai Tu ieşeai în faţă, iar cetele însoţitoare Ţie rămâneau în taină, iar Tu plin de durere mergeai văzut de oameni ca să vină ziua să Te laşi prins şi răstignit pe cruce de mâna omului, precum era scris despre Tine în profeţi, şi Te durea mereu, şi Te doare de atunci şi până azi, iar Moise şi Ilie sunt însoţitorii Tăi peste tot, şi e mare lucrarea lor cea de la Tine, mare, Doamne, şi nu ştiu oamenii, şi nici creştinii nu ştiu de însoţirea lor cu Tine în toată vremea şi de câtă lucrare au ei de întocmit înaintea Ta, în calea Ta în toată vremea, Doamne, o, şi cât de încăpăţânat este Israel, şi cel după trup, şi cel după duh Israel!

O, ce mare este acest loc, ce măreţ acest meleag, această colină peste care Tu ai aşezat slava cuvântului Tău, Doamne, tronul Tău, din care izvorăşte cuvântul vieţii, precum este scris în Scripturi despre această privelişte cerească, şi din care numai jumătate se vede, numai partea cea văzută a acestui tainic munte de slavă, numai aşternutul slavei Tale, munte de aur ceresc, nu pământesc, şi pe ale cărui piscuri tainice locuiesc cei din cer, cei nevăzuţi de mărginirea vederii trupeşti a omului, dar desluşite de Tine toate aceste nevăzute ale Tale. O, cei din cer locuiesc aici cu inima şi cu duhul, dar cei ce n-au păstrat scumpătatea acestui munte de taină n-au preţuit, ba au căutat să se simtă mai bine în alte locuri şi s-au dus, şi au greşit prin aceasta, dar din pricina ameţelii pe care o beau acum nu-i pătrunde pe ei puterea greşelii lor, căci ei şi-o micşorează fiindcă şi-au pierdut umilinţa şi stau căzuţi din această frumuseţe cerească pe care o poate omul avea: duhul umilinţei, care-l înfrumuseţează pe om.

Le spun celor ce se aleg fii ai Tăi şi numai ai Tăi pe pământ, le spun lor că a ieşi din lume înseamnă mult, înseamnă să nu mai iei înţelepciune de la grămadă, de la oameni, fie ei şi cunoscători despre Dumnezeu, căci ceea ce este aici de învăţătură este numai Dumnezeu şi nu mai este nimic din om sau prin om. O, cine nu este mulţumit numai cu Dumnezeu şi numai ca Dumnezeu, unul ca acela caută de la oameni şi ia de la oameni şi Îl lasă mic pe Domnul Cel plin de cuvânt din cer, şi iată, aşa poate cădea din acest cer, de pe acest munte ceresc, omul care nu ştie să preţuiască ceea ce Domnul îi dă să aibă veşnic.

O, ştiu şi-Ţi văd durerea pentru cei ce Te-au crezut şi Te-au iubit şi Te-au urmat cândva, Doamne al răbdării, Doamne bun. Avem de îndurat durere multă pentru cei ce au părăsit muntele Tău. Privim în urma lor. S-au dus în mijlocul lumii, iar lumea este casa de desfrânare, Doamne. Nu mai poţi să Te duci după ei ca după Lot, nu mai poţi, şi avem de îndurat durere multă, Doamne.

Pe pământ e peste tot numai prăpăd. Duhul lumii a umplut văzduhul de lucrarea lui şi e strâmtorare peste tot pentru cei din cer. O, pe cine îl doare de Domnul pe pământ? Mai este cineva să plângă cu Domnul, Care plânge? O, nu mai este. Lumea râde şi se veseleşte şi se distrează şi are multe plăceri de trăit şi toate sunt minciuni, toate, toate. Omul trăieşte minciuna vieţii lui în vremea trupului lui. Altfel de trai nu mai are omul. Noi am fost în durere cu viaţa de când ne-am născut cu trupul şi până ne-am întors în Tatăl, o, Doamne Mieluţ. Dorul omului pentru viaţă mincinoasă l-a făcut pe el să ne ia viaţa noastră de pe pământ ca să nu mai stăm în calea omului cel plin de plăceri, iar noi suntem ai durerii pe care nu vrea omul s-o poarte. Stăm sub durere de la om şi pentru om, căci noi nu suntem din lumea aceasta, iar lumea oamenilor face numai dureri lui Dumnezeu şi celor ce iubesc pe Dumnezeu pe pământ, şi care nici ei nu sunt din lumea aceasta, căci au ales să fie ei ai celor nevăzute ale Tale şi nu să fie cu cele ce se văd, atât de trecătoare ele.

Te-am mângâiat, o, Doamne, în ziua mea de sobor între sfinţi. Mângâierea mea ai fost şi eşti numai Tu. Ai plâns cu mine, iar eu am plâns cu Tine, căci eu pentru Tine m-am născut şi am fost şi sunt. Cu Tine şi de Tine am avut şi am parte pe veci. O, ce bine e cu Tine şi lângă Tine! Ferice celor ce trăiesc pentru Tine şi nu pentru ei pe pământ, Doamne! Ferice celor ce plâng cu cei ce plâng, cu cei din cer, care plâng pentru cei de pe pământ! O, cât de multă fericire îşi pot lucra cei de pe pământ dacă voiesc, fericire care rămâne, şi cu care ei pot fi pe veci apoi! O, ce bine îi este celui ce plânge cu Tine şi pentru Tine pe pământ, aşa cum eu mi-am petrecut viaţa mea până la capătul ei spre cer, o, Doamne!

O, fii ai oamenilor, şi voi, fii ai lui Dumnezeu, priviţi la mine şi învăţaţi, o, învăţaţi taina tânjirii după Dumnezeu! Viaţa mea cea după trup este judecătoare pentru tot omul de pe pământ. Nimeni nu poate scăpa de această judecată. O, faceţi-vă rost de scăpare, căci plata cea bună sau rea pentru viaţă este plată veşnică.

O, pune, Doamne, putere de pătrundere în oameni peste tot cuvântul meu de azi în sfatul Tău cu mine, şi al meu cu Tine, şi trimite Tu această putere cerească în lucru peste oameni, ca să caute ei adevărul vieţii şi să scape de robia trupului şi să nu-şi mai aibă de stăpân trupul, căci carnea şi sângele nu pot ajunge în cer. O, dă-i, Doamne, omului înţelepciune din cer, căci s-au sfârşit toţi oamenii din lipsa înţelepciunii de sus pe pământ! Fă-i pe oameni să afle cuvântul şi izvorul Tău de cuvânt şi dă-le lor apa aceasta! Aşa Te rog eu în ziua mea de sobor între sfinţi, Domnul meu Mieluţ. Amin.

— O, suntem flămânzi, Noi, cei din cer, Botezătorule al Meu, ucenicul Meu. Eu, Domnul, plâng cu cei ce plâng, plâng cu sfinţii Mei. Mi-e dorul flămând şi Mi-l mângâie sfinţii. Îmi curg lacrimi şi-Mi cad pe pământ, căci pământul Îmi este aşternut şi-Mi înghite lacrima, căci omul Îmi închide uşa şi nu poate cu lacrima Mea peste el, dar poate să le dea de plâns celor din cer.

Mă pregătesc să grăiesc poporului cuvântului Meu şi să împart cu el lacrima Mea şi să-l învăţ să plângă pentru Mine şi cu Mine, căci scris este: «Plângeţi cu cei ce plâng şi bucuraţi-vă cu cei ce se bucură!», căci numai după plâns vine bucuria, numai după ploaie e curat seninul şi e mult primenit. Amin, amin, amin.

07-07-2014