Biserica Noul Ierusalim – o biserică a sfinţilor

Motto:

«Zguduie zidurile cele reci ale bisericii lumii, care dau să Te ascundă pe Tine în ele, că Tu nu locuieşti în case făcute de oameni! Tu locuieşti în templul Tău, în omul cel credincios, Doamne, căci cerul şi pământul sunt tronul şi aşternutul Tău. Ce casă să-Ţi mai zidească Ţie omul? Scoală-l pe cel ce doarme, ca să-i înveţe pe oameni ce este biserică, ce este ortodoxie, Doamne!»

(citat din Cuvântul lui Dumnezeu, vorbirea sfântului Ioan Botezătorul, 7/20 ianuarie 1997)

A fost Dumnezeu înţeles vreodată de om?

Din toate timpurile Dumnezeu S-a manifestat antinomic, adesea chiar paradoxal în aparenţă, şi de aceea omul, cu mici excepţii, nu L-a înţeles niciodată; şi pentru că nu L-a înţeles, mereu I-a stat împotrivă. Lucrările Sale sunt simultan şi simple (lucrate cu iconomie şi ergonomie), şi complexe (legile interacţiunii universale, similitudinea organizatorică dintre macrocosmos şi microcosmos, întrepătrunderea dintre lumea văzută şi cea nevăzută, şi legăturile tainice dintre ele: corpuscul-undă, foton-energie-materie, electricitate-magnetism etc.). Învăţăturile Sale sunt şi uşoare, dar şi grele: uşoare, pentru că promovează firescul iubirii, al moralităţii, al traiului sănătos şi simplu; şi grele, pentru că apasă pe conştiinţele trufaşe, individualiste ale oamenilor. Legile Sale sunt simultan imuabile, dar şi într-o continuă perfecţionare (plinire); sunt neschimbate pentru că sunt zidite pe adevăruri fundamentale, dar sunt perfectibile pentru că sunt desluşite treptat, de fiecare dată într-o formă adaptată puterii de asimilare şi înţelegere a omului (aceasta fiind ea însăşi într-o lentă evoluţie pozitivă).

Dumnezeu nu este niciodată absent, iar reprezentanţii Săi (îngerii de pe pământ şi din ceruri) nu au libertăţi absolute. El nu a murit, aşa cum credea Nietzche, nu doarme, nu oboseşte, dar Se odihneşte în om, dacă acesta Îi oferă locaş iubitor în inima sa. El lucrează mereu: «Tatăl Meu lucrează, şi Eu lucrez» (Ev. Ioan, 5/17). Dumnezeu are duşmani:

– pe diavol şi pe slugile lui;

– pe omul indiferent şi dispreţuitor;

– pe omul care I se substituie (Antichrist) pe pământ.

Dumnezeu promite o finalitate acestei stări de lucruri în care binele şi răul coexistă, după cum a voit omul la început. Realizarea acesteia a început îndată după căderea omului şi s-a desfăşurat în etape:

– promisiunea (v. Facerea, 3/15);

– alegerea unui popor al făgăduinţei cea care a fost dată lui Avraam (v. Facerea, 22/17);

– aducerea Legii pe pământ (v. Ieşirea, 20/1-17);

– proorocii, care trebuiau să întreţină vie flacăra credinţei curate;

– Mesia şi jertfa Sa, Care aduce mântuirea obiectivă în lume şi goleşte iadul de sufletele celor drepţi, care aşteptau de veacuri venirea lui Hristos; balaurul cel vechi, care este diavolul şi satana, a fost legat pentru o mie de ani (v. Apocalipsa, 20/2);

– Duhul Sfânt şi înfiinţarea Bisericii la Cincizecime;

– înălţarea la cer şi aşezarea Fiului de-a dreapta Tatălui: premisa celei de a doua veniri întru slavă împărătească;

– o mie de ani de mărturisire a celor muceniciţi, «tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat Fiarei, nici chipului ei» (Apocalipsa, 20/4). În acest răstimp s-au înlănţuit atât evenimente tragice, care au rămas înscrise în istorie: calvarul Bisericii primare, persecuţiile, martirajele, cât şi biruinţele Bisericii lui Hristos prin cele şapte Sinoade Ecumenice (între anii 325-787, era creştină);

– anul 1054, când a avut loc marea schismă în Biserică, atunci când diavolul a fost dezlegat câtăva vreme (v. Apocalipsa, 20/3);

– împărăţia de o mie de ani a sfinţilor: «şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani» (Apocalipsa, 20/4), dar şi o mie de ani de întuneric pentru lume, urmare a schismei din anul 1054: protestantismul, ofensiva islamului, inchiziţia, ghilotina, iluminismul, dictatura proletară, fascismul, masoneria, neo-protestantismul, curentele demonice, războaiele mondiale, holocausturi, genocide etc.;

– sfârşitul celor o mie de ani al împărăţiei sfinţilor, când satana «va ieşi să amăgească neamurile [...] şi să înconjoare tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a coborât foc din cer şi i-a mistuit» (Apocalipsa, 20/8,9);

– a doua venire a Domnului (v. Ev. Matei, 24/30), (v. Apocalipsa, 22/12), care aduce pe pământ plata fiecăruia, după cum este fapta lui, dar care aduce şi izbăvirea celor drepţi;

– învierea morţilor (v. Apocalipsa, 20/12,13);

– întâmpinarea Lui de către un popor curat («Fericiţi cei care-şi spală veşmintele lor...» – Apocalipsa, 22/14);

– chemarea Lui de către cei credincioşi («Duhul şi mireasa zic: „Vino!“» – Apocalipsa, 22/17);

– «şi cărţile au fost deschise [...] şi morţii au fost judecaţi [...] potrivit cu faptele lor» (Apocalipsa, 20/12,13);

– «şi slugile Lui Îi vor sluji Lui» (Apocalipsa, 22/3).

De aceea, omul trebuie să se cerceteze pe sine pentru a vedea dacă este pregătit pentru întâlnirea cu Hristos. Fiecare individ responsabil trebuie să-şi răspundă sieşi cu sinceritate la câteva întrebări fundamentale:

1. Cine sunt eu?

2. Unde sunt? (localizare în spaţiu, dar şi în timp)

3. Cărei biserici aparţin? (dacă aparţin vreuneia)

4. Ce ştiu? (şi ce nu ştiu)

5. Ce fac? (şi ce nu fac)

6. Cum trăiesc? (şi dacă mai trăiesc)

7. Ce voi fi? (şi unde şi cu cine voi fi)

8. Voi fi?

Întrebările pot fi urmate de răspunsuri negative sau pozitive. Cele negative invită nu numai la meditaţie profundă, dar şi la acţiune. De exemplu, un răspuns de genul „Aparţin de Biserica Ortodoxă“, la întrebarea 3, este doar o premisă necesară, dar insuficientă pentru mântuire atâta timp cât răspunsul la întrebarea 8 rămâne incert. Abia răspunsul la întrebarea 6 demonstrează că dacă „trăiesc conform voinţei lui Dumnezeu“, am siguranţa mântuirii. Alt exemplu: răspunsul „Fac binele şi mă feresc de rău“, la întrebarea 5, nu cantonează obligatoriu binele în sfera necesarului. Binele este folositor numai dacă se face în numele lui Hristos şi pentru Hristos, chiar dacă este aplicabil – aparent – creaţiei.

În urma cercetării de sine urmează, aşadar, acţiunea, care presupune o schimbare calitativă substanţială: „Nu pot rămâne aşa; trebuie să fac ceva“. Cine nu este în duh de biserică, trebuie să intre şi să stea în duh de biserică, deoarece biserica are Duhul lui Dumnezeu, căci biserica este a sfinţilor, despre care zice Domnul: «Sfinţii au Duhul lui Dumnezeu şi toţi trăiesc în Mine şi sunt asemenea Mie şi Mă aşteaptă să ajung cu voi, cei mai mici, să ajung până la ziua Mea şi a lor, ziua plinirii vremii, ziua Domnului» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 20 iulie/2 august 2001). Iar dacă biserica nu mai are Duhul lui Dumnezeu, trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul. Cine nu trăieşte în voia lui Dumnezeu, ci în voia lui, trebuie atunci să lucreze la modelarea voinţei lui; cine are doi împăraţi (pe Dumnezeu şi pe mamona – duhul lumii acesteia), trebuie să renunţe la cel care aduce moarte, căci nu poate sluji la doi domni (dintre care unul aduce moarte) şi să rămână viu. Aşadar:

– va alege slujirea exclusivă a lui Dumnezeu;

– va chema numele Lui («Vino, Doamne Iisuse!» – Apocalipsa, 22/17);

– va căuta pe poporul Domnului, cel curat (care-L aşteaptă pe Dumnezeu), ca să-l ia de model.

Dar ce înseamnă popor curat? Cum va fi el recunoscut dintre toţi care se numesc pe sine creştini?

Poporul curat trăieşte deja pentru şi în împărăţia lui Dumnezeu, căci creştinii Lui o poartă pe ea în inima lor:

– trăiesc ca îngerii din ceruri, care nici nu se însoară, nici nu se mărită (v. 1 Corinteni, 7/29);

– „fug“ de lume şi de ispitele ei, căci prietenia cu lumea este vrăjmăşie cu Dumnezeu, iar stăpânitorul lumii acesteia este diavolul (v. Ev. Ioan, 14/30; 16/8);

– împlinesc voia lui Dumnezeu privitoare la hrană (v. Facerea, 1/29), portul de zi cu zi (v. 1 Corinteni, 11/6) şi conduită (v. 1 Corinteni, 5/9-11).

Dar cine îi învaţă pe aceşti creştini aşa? Sfânta Scriptură, în primul rând, aşa cum am arătat mai sus prin temeiurile biblice menţionate, şi apoi Cuvântul lui Dumnezeu, prin grija sa pentru cei care-l primesc cu credinţă şi cu dragoste.

Somnul raţiunii naşte păcatul

Încă din anul 1834, atribuindu-şi titlul de „sfinţi ai ultimelor zile“ (deşi în mod gratuit, datorită învăţăturilor lor rătăcite), mormonii au intuit o cerinţă imperioasă: sfinţenia, care lipsea în bisericile creştine ale vremii, numite de ei „apostate“. Este vorba aici nu doar de o etichetă adusă cuminţeniei sfioase, îngrijorată în a nu da prilejuri de pedepsire, ci de acea curăţenie de trup, de suflet şi de duh, care face casă luminoasă Duhului Sfânt în om. Ideea de sfinţenie, veche cât omenirea, deşi ilustra singura cale de împăcare cu Dumnezeu, căzuse în desuetudine îndată ce bisericile lumii au început să cocheteze cu părerea că păcatul este o manifestare naturală, inevitabilă, a vieţii, împotriva căruia lupta se duce neîntrerupt, fiecare victorie însemnând începutul unei noi înfrângeri. Ineficienţa acestei lupte duse de biserici fără tragere de inimă şi mai mult pe cont propriu, ignorându-se uneori deliberat posibilul aport al oştirilor cereşti, a învins entuziasmul celor puţini care gustaseră dulceaţa împărăţiei cerurilor, aducând, în schimb, delăsare, dezamăgire şi refulări.

Curând, teologii creştini au început a se întreba retoric: „Oare, mai este cineva fără păcat?“, aducând în acest scop şi argumente din sfânta Scriptură (v. I Ioan, 1/8-10; Iacov, 4/17), şi îndată oferind spre degustare mărul otrăvit al defetismului: «Oare, Hristos a venit pentru cei drepţi? sau pentru cei păcătoşi, ca să-i cheme la pocăinţă?» (v. Ev. Matei, 9/13). Deci, au concluzionat ei, biserica nu e formată numai din sfinţi, ci neapărat şi din păcătoşi. Din nefericire, realităţile vieţii păreau a le confirma pe deplin raţionamentul, deşi nu le dezvăluiau totodată şi care era partea lor de vină: superficialitatea, delăsarea, suficienţa de sine şi mai ales propria înclinaţie spre păcat, care duce la despărţirea de Dumnezeu şi la întunecarea minţii. Or, această întunecare a minţii odrăslea un raţionament vicios în care păcatul apărea ca un atribut inevitabil şi veşnic pentru omenire.

În realitate păcatul nu are un caracter inevitabil, decât până la venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Cel fără de păcat, «Care S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră» (Romani, 5/12), făcând ca «harul să împărăţească prin dreptate» (Romani, 5/21). Faţă de această jertfă, omul trebuie să se încline şi să se hotărască: «Rămâne-vom, oare, în păcat, ca să se înmulţească harul?» (Romani, 6/1). Sfântul apostol Pavel răspunde prompt, trasând opţiunea detaşării nete de păcat, ca fiind atât posibilă, cât şi ireversibilă: «Nicidecum! Noi, care am murit păcatului, cum vom mai trăi în păcat?» (Romani, 6/2).

Sfântul Chiril din Alexandria arată că «numai însuşindu-ne starea de jertfă a lui Hristos putem şi noi intra la Tatăl. [...] Hristos este ardere de tot, adică întreg şi nu în parte, oferindu-Se spre miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl. Prin aceasta este cu adevărat Sfântul Sfinţilor. Dar ne-am sfinţit şi noi în El» (Glaphyra. P. G., 69, col. 545-552).

Biserica devine nu numai un obiectiv al sfinţirii care se revarsă din ceruri de la Dumnezeu, ci şi locul unde creştinii îşi pot cultiva virtuţile: «Jertfa noastră, ca renunţare la păcate – formele variate ale egoismului – ia forma virtuţilor. De aceea Biserica este şi locul în care se cultivă virtuţile, cu deschideri iubitoare spre Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos, Care este „fiinţa virtuţilor“» (Pr. D. Stăniloae, „Teologia dogmatică ortodoxă“, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1978, vol. II, pag. 221).

Pe acest fundal, apologeţii trăirilor împărţite (şi cu lumea şi cu Dumnezeu; şi, altfel spus, atât cu păcatul, cât şi cu aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie), cei ce propovăduiesc o biserică de „căldicei“, uitând plata amară a acesteia (v. Apocalipsa, 3/15-16), vor susţine că biserica este o pepinieră de „aspiranţi spre sfinţenie“, de „bolnavi care au nevoie de doctor“, şi vor întreba: „Oare, este nevoie de a crea o biserică separată de lume, o biserică de «sfinţi»? Cine ne-a pus pe noi judecători peste alţii ca să-i clasificăm pe oameni în sfinţi şi păcătoşi? Oare, cei ce se cred pe sine «sfinţi» nu cad automat din sfinţenie prin simpla lor părere, de fapt o opţiune clară spre păcatul trufiei în care, căzuţi fiind, se autoproclamă «aleşi»?“.

Este adevărat că Hristos a venit pentru păcătoşi, dar nu ca ei să rămână păcătoşi, ci să se învrednicească de baia naşterii din nou, care-i face fii, iar în calitate de fii pot participa la Cina Euharistică, adică sunt vii în biserică. Cine din nevrednicie nu ia Trupul şi Sângele Domnului, este mort în biserică, deşi se crede viu (v. Ev. Ioan, 6/53-58). Cine cu nevrednicie ia Trupul şi Sângele Domnului, o face spre osândă şi spre moarte (v. I Corinteni, 11/27-30). Hristos a propovăduit tuturor cuvântul Său, dar i-a împărtăşit numai pe ucenici, iar Iuda Iscarioteanul, având păcatul lăcomiei, a luat fărâmiţa spre moarte. Şi, iarăşi, toţi primiseră cuvântul prin care au fost spălaţi, dar nu toţi erau curaţi (v. Ev. Ioan, 13/11). Paradoxal, până şi rugăciunea „Tatăl nostru“, atât de cunoscută încât o invocă şi hoţii de buzunare înainte de a-şi „aranja“ victimele, este o rugăciune destinată doar ucenicilor lui Iisus Hristos. Numai cei ce sunt cu adevărat ucenici ajung la înălţimea Învăţătorului lor şi capătă astfel calitatea de fii şi, abia în această calitate, şi numai aşa, au dreptul de a rosti rugăciunea „Tatăl nostru“.

Biserica, trup al lui Hristos

Biserica este Trup al lui Hristos atâta vreme cât primeşte cu curăţie Trupul şi Sângele Lui prin sfânta Împărtăşanie. Dar dacă primeşte sfintele Taine ca Iuda, va avea, inevitabil, destinul acestuia: atunci mădularele ei sunt mlădiţe uscate, care se taie şi se aruncă în foc (v. Ev. Ioan, 15/5-6).

Dar Dumnezeu are întotdeauna păstrată o Biserică formată din mlădiţe care au rămas în viţă, căci El a făgăduit că va rămâne cu cei sfinţi până la sfârşitul veacurilor (v. Ev. Matei, 28/20).

Sfinţenia nu este deci o pretenţie exagerată şi imposibilă. Ea este o necesitate formulată de Dumnezeu încă de la începutul lumii văzute: «Adam a fost pus în grădina din Eden ca s-o lucreze şi s-o păzească» (Facerea, 2/15). De cine s-o păzească, de vreme ce nu avea duşmani? Trebuia s-o păzească de căderea lui din sfinţenie, de întinarea cu păcatul neascultării.

Sfinţiţi-vă, şi veţi fi sfinţi!

Apoi, la primirea Legii, Moise a reînnoit îndemnul lui Dumnezeu la sfinţenie: «Să-Mi fiţi popor sfânt!» (Ieşirea, 22/31); «Sfinţiţi-vă, şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt» (Leviticul, 11/44; I Petru, 1/16).

Dar cum se face sfinţirea? Ea se face prin cuvântul lui Dumnezeu: «Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul. [...] Pentru ei, Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr» (Ev. Ioan, 17/17-19). Sfinţenia nu este deci o opţiune a unei elite, şi în nici un caz un privilegiu rezervat castei preoţilor. Tot poporul primeşte cuvântul lui Dumnezeu şi toţi sunt chemaţi la sfinţenie: «Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă Stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun» (II Timotei, 2/21).

Sfinţirea omului este împlinirea voii lui Dumnezeu: «Căci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră; ca să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare din voi să-şi stăpânească vasul său întru sfinţenie şi cinste. [...] Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire» (I Tesaloniceni, 4/3,4,7).

Aşadar, pentru că sfinţii nu aparţin altei lumi, ei nu trebuie detaşaţi de viaţa noastră, căci în acest caz ar exista tentaţia unei cinstiri superficiale, care s-ar manifesta neapărat de la distanţă, o distanţă care ar separa pentru veşnicie lumea văzută de cea nevăzută. Ei sunt o realitate vie şi sunt cu noi şi sunt printre noi, cu condiţia ca noi să avem curăţia simţurilor şi a vieţii pentru a-i putea descoperi şi mai ales a nu-i alunga de la noi. Biserica sfinţilor devine o realitate dacă păstrăm peste noi lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu: «Şi Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit; şi duhul vostru şi sufletul şi trupul păzească-se în întregime, fără prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos» (I Tesaloniceni, 5/23). Aşadar, sfinţirea nu este lipsită de motivaţie, de orientare şi de finalitate: perspectiva sfinţeniei este întâlnirea cu Hristos la a doua Sa venire. Biserica sfinţilor este, deci, mireasa care se pregăteşte cu untdelemn sfinţit în candelă şi cu haine neprihănite pentru a ieşi în întâmpinarea Mirelui (v. Ev. Matei, cap. 25).

Totodată, sfinţirea este o lucrare proprie Duhului Sfânt. Omul este chemat doar să-şi pregătească ogorul, să-l facă primitor şi cald pentru sămânţa cuvântului lui Dumnezeu: «Vine vremea Scripturii care spune că toţi vor fi plini atunci de cunoştinţa Duhului Sfânt şi nu se va mai întreba frate pe frate: „Ce a spus sau ce a răspuns Dumnezeu?“, căci tot trupul va fi plin de cunoştinţa Duhului Sfânt şi toate cele ascunse se vor învedera atunci» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 10/23 iulie 1991), (Ieremia, 31/34); căci cuvântul lui Dumnezeu este pentru cei duhovniceşti, nu pentru cei nepăsători şi fireşti: «Cuvintele Duhului Sfânt sunt pentru cei duhovniceşti, care au pe Duhul Sfânt, coborât de la Dumnezeu înăuntrul lor; care stau învăluiţi cu Duhul Sfânt şi lucrează tainele Lui în mijlocul oamenilor» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 24 mai/6 iunie 1993).

O dilemă existenţială: între păcat şi sfinţenie

Cum a primit biserica din lume chemarea Duhului spre sfinţenie? Am văzut deja cum unii au considerat despărţirea de păcat ca fiind imposibilă. „S-a mântuit el tâlharul de pe cruce, care a făcut atâtea blestemăţii, darămite noi, care n-am omorât pe nimeni, că mare e mila lui Dumnezeu!“ – vor încerca ei să se încurajeze. Drept este că Dumnezeu este milostiv, dar şi că va judeca după dreptate. Tâlharul de pe cruce s-a pocăit, dar nici n-a mai făcut păcate, căci a rămas răstignit pe cruce. Or, păcătoşii, indulgenţi cu sine, nu vor să rămână pe cruce şi să răstignească astfel păcatele lor. Zaheu vameşul a fost iertat, dar n-a mai păcătuit. Tot aşa şi Maria Magdalena. Condiţia iertării este, aşadar, moartea faţă de păcat. Alţii au încercat să arate că s-ar putea face o împăcare între păcat şi sfinţenie, ca şi cum s-ar putea păstra netulburată lumina, punând-o, împreună cu întunericul, sub obroc. Alţii sunt mai farisei, declamând cu demagogie că aparţin de o biserică zisă „una sfântă, sobornicească şi apostolească“ şi care automat îi sfinţeşte. Ei uită deliberat că:

– biserica nu mai este de mult una, ci mai multe, chiar dacă se dezmiardă (incorect!) unele pe altele cu apelativul „surori“;

– biserica sfântă de pe pământ a fost cucerită de tagma păcătoşilor, care au ocupat-o şi i-au alungat pe sfinţi în Biserica din ceruri, la locul (zic ei) „ce li se cuvine“;

– apostolicitatea a fost şi ea mutată, odată cu apostolii şi proorocii, în lumea cea nevăzută;

– sobornicitatea mai este doar ocazională, şi, oricum, ea a fost furată de la bisericile locale ale lui Hristos şi însuşită de bisericile instituţionalizate, organisme-fantomă, care, după ce au „cucerit“ lumea şi s-au amestecat cu totul cu ea, au devenit „universale“, adică ale lumii.

Chemarea la cina Domnului

Dumnezeu însă nu Se lasă nesocotit la nesfârşit (v. Galateni, 6/7). La plinirea vremii şi a proorociilor El a suflat în trâmbiţele Sale apocaliptice pentru a trezi lumea din confuzie şi nepăsare. Cuvântul Său se aude acum până la marginile lumii şi cheamă la cina Fiului de Împărat pe toţi cei risipiţi pe la răspântii; îi cheamă să se îmbrace în sfinţenie şi în haină de nuntă şi să vină la cină: «O, copii ai Ierusalimului coborât cu Mine prin această lucrare! Iată-Mă cu voi prin cuvânt. [...] Iată, am sunat şi v-am cules de la locurile voastre ca să stăm şi să cinăm din nou. [...] Eu sunt Mirele, voi sunteţi mireasa Mea cea adevărată, cea cu candela aprinsă, cea înţeleaptă, care ştie de la Mine cum să vegheze, cum să se îmbrace şi cine s-o îmbrace» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993).

Chemarea găseşte, aşadar, ecou doar în cea aleasă, mireasa lui Hristos, Biserica Noul Ierusalim, care trăieşte credinţa pe care o propovăduieşte, şi de aceea ea este însăşi mireasa cea adevărată, care ţine aprinsă candela iubirii, care este învăţată şi învaţă să vegheze (să aştepte pe Hristos), cum să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos (v. Romani, 14/14) (luând coiful izbăvirii şi platoşa dreptăţii) şi cine s-o îmbrace (preoţia nou aşezată prin har). În schimb, nepăsarea preoţilor din bisericile din lume i-a îndepărtat pe oameni de sfinţenie şi de adevăr: «Şi am început să strig şi să Mă uit şi să văd venind săracii şi şchiopii şi muţii şi rătăciţii şi leproşii, dar ei nu ştiau cum să vină, nu mai ştiau cărarea, dacă cei ce îi învăţau pe ei nu mai vegheau cu Dumnezeu şi nu mai ştiau că trebuie să vină Mirele» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993).

Într-adevăr, unii păstori ai bisericilor din lume propovăduiesc o atitudine de indiferenţă faţă de clipa întâlnirii cu Hristos, pe care «n-o ştie nimeni, decât Tatăl», zic ei, citând corect din Scripturi, dar interpretând tendenţios, căci tot Scripturile spun: «Eu şi Tatăl, una suntem» (Ev. Ioan, 10/30). Motivaţia lor ar putea fi cu totul alta: nu atât de a observa scrupulos cuvântul Scripturii – şi mai ales litera sa – cât teama de a nu fi surprinşi într-o stare de vinovată nepregătire pentru a doua venire a Domnului. S-ar mai putea crede că atitudinea de distanţare este influenţată de anumite proorocii hazardate, făcute de unele secte, care de-a lungul istoriei au „prevăzut“, succesiv, noi „date precise“ privind „sfârşitul lumii“, şi care mereu nu s-au împlinit. Este aici o tragică consecinţă a despărţirii de Dumnezeu a omului bisericii, până la a nu-L mai recunoaşte atunci când El vine şi Se prezintă personal. Câtă distanţă faţă de disponibilitatea imediată şi totală a lui Avraam: «Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!» (Facerea, 18/3); a lui Moise: «Iată-mă, Doamne!» (Ieşirea, 3/4); sau cea copleşită de smerenie, a lui David: «Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeul meu, şi ce este casa mea, de m-ai mărit aşa?» (II Regi, 7/18); a lui Ieremia: «O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr» (Ieremia, 1/6); a lui Saul din Tars: «Doamne, ce voieşti să fac?» (Faptele Apostolilor, 9/6); a sfintei Virginia: «Doamne, iată, Îţi dau un ochi; întoarce-Te să-l iei!» (citat din Viaţa sfintei Virginia). Nepăsarea preoţilor i-a încurajat la nepăsare şi pe cei obişnuiţi deja să se îndemne unii pe alţii cu zicala: „mănâncă şi bea bine, că nu se ştie ziua de mâine!“.

Ca şi în vremea lui Noe, oamenii de azi mănâncă, beau, se însoară şi se mărită, nepăsători la reîntoarcerea lui Hristos, acum, ca Judecător al lumii. Lucrarea cea potrivnică lui Dumnezeu loveşte în pregătirea biruinţei cereşti pe pământ prin slugile lui antichrist, care aduc amăgirea pe pământ şi îndeamnă omul la întinare: «Nu-i place lui Antichrist sfinţenia; nu-i place, că nu-l lasă sfinţenia să fie în pofte şi în măriri şi în desfătări» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993). Antichrist, îmbrăcat în haină de biserică şi deghizat în slujitor al lui Dumnezeu, a săvârşit împlinirea proorociilor privind păcatul lepădării de credinţă, «vrând să împlinească el Scripturile de nou Ierusalim între cer şi pământ. Dar el e orb şi fără minte şi nu ştie că Scripturile sunt pentru cei sfinţi, nu pentru el, iar pentru el sunt blestemele Scripturilor» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 28 septembrie/11 octombrie 1998).

Nepăsarea alungă sfinţenia

Slujitorii din bisericile lumii s-au dezobişnuit să sancţioneze lipsa sfinţeniei. Altădată, până şi cei chemaţi, catehumenii (care, oricum, urmau o „cură de dezintoxicare“ de păcate), erau scoşi afară din slujbe atunci când se apropiau momente solemne, de mare sfinţenie: «Cei chemaţi, ieşiţi! Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi, ca nimeni din cei chemaţi să nu rămână!» (din sfânta Liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur), şi rămâneau doar cei credincioşi, adică cei sfinţi. Pentru ei se pregătea chemarea «Să luăm aminte, Sfintele se dau sfinţilor!», ceea ce însemna că sfânta Euharistie se administra sfinţilor, nu păcătoşilor. De aceea, în prezent, culmea desfigurării în responsabilitatea preoţească o atinge nepăsarea şi uşurătatea cu care se distribuie sfânta Împărtăşanie, de-a valma, fără o minimă cercetare, turmei de creştini conformişti-ritualişti, obişnuiţi a călca pragul bisericii din An în Paşti. Nepăsarea a dus la cucerirea teritorială pe care necurăţia lumii a făcut-o în interiorul bisericii prin nedestoinicia preoţilor aşezaţi peste turma lui Hristos: «...au lăsat pe cezarul să intre peste toate ale Domnului, până ce a nimicit curăţenia şi sfinţenia cea din biserică, până ce a strămutat tot ce a fost bine aşezat de părinţi, şi slujitorii bisericii s-au lăsat cumpăraţi de cele de pe pământ, şi apoi s-au lăsat înghiţiţi de tot ce este astăzi în lucru, iar pe Domnul L-au înşelat» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993).

Este aici, în cuvântul lui Dumnezeu, o dezvăluire a decăderii treptate a slujitorilor bisericii, mai întâi în gustarea tentaţiilor, zise „nevinovate“, ale lumii, apoi în compromisuri cu lumea şi, în fine, în trădarea lui Hristos, vânzându-L şi ei ca şi Iuda. Degradarea tainei spovedaniei (care a ajuns cea mai vândută taină, sub toate aspectele posibile), înrolarea în slujba poliţiei politice comuniste atee, cumpărarea cu bani a demnităţilor bisericeşti, sau însăşi vinderea slujbelor – care ar trebui să fie gratuite, chiar dacă preotul rămâne în grija enoriaşilor săi – sunt câteva din formele pe care le-a îmbrăcat această trădare.

Dar Domnul Şi-a ales un popor sfânt, noul Israel, ca să fie unealta Lui cu care «va însămânţa din nou ca la început, şi se va arăta din nou Edenul cel sfânt şi curat şi nestricăcios». Poporul Noului Ierusalim este popor cu pecete cerească, popor chemat să intre în «corabia sfinţeniei de duh şi de trup», chemat la înţelepciune, la lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfinţenia acestui popor este o stare care trebuie ocrotită cu grijă: «Fii înţelept şi nu-ţi murdări nici ochii, nici auzul, nici mintea, nici hrana, şi pune mânuţa la lucru şi fă-ţi cu munca ta şi îndeletniceşte-te să te dezlipeşti de duşmanii Duhului Sfânt» (citate din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993).

O biserică a sfinţilor

Sfinţenia aduce asemănarea cu Dumnezeu: «Căutaţi şi semănaţi cu Mine, şi veţi vedea apoi cu cine semănaţi, şi vă veţi bucura» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993). Sfinţenia lucrează în creştin după cuvântul Domnului: prin sfărâmarea idolilor lui, prin sfărâmarea poftei şi a fărădelegii. Sfinţenia nu este egoistă, ci se lucrează în sfat de trezvie cu toată obştea creştină. Creştinul nu mai mănâncă şi nu mai bea la masa lumii şi pe la răspântii şi pe la toate colţurile făcând pe plac lui satana. El nu mai ia din mâna celor fără de Dumnezeu, nu mai primeşte spre hrană mortăciuni şi nu mai ia spre băutură licori îmbătătoare. El se fereşte ca de foc de orice spurcăciune; el fuge de învăţătura lumii, luată de pe drum, în amestecare cu limbi străine de Dumnezeu; el fuge de ştiinţa lui Antichrist, care-l îndepărtează de înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu, ce izvorăşte din cer; el fuge de învăţătura de la oameni cu faţa ascunsă, căci aceştia sunt slugile iadului. Creştinul îşi lucrează cu mâinile sale pe  cele trebuincioase, şi nu iubeşte luxul, bogăţia şi poftele veacului acestuia. El îşi fereşte copiii de învăţătura care vine prin fereastra lui Antichrist (televizorul) şi prin deşertăciunile lumii, ca să-i poată da curaţi lui Dumnezeu. Creştinul se pregăteşte de vremurile de încercare, când cezarul va căuta să subjuge pe orice om prin puterea banilor săi. Creştinul înţelept se lasă lucrat de cuvântul lui Dumnezeu, care-i deschide mintea şi înţelepciunea şi ochii cereşti ca să vadă primejdiile din jurul său şi din jurul casei sale. El nu se cheltuieşte pe sine pe deşertăciuni, ci se adună de pe drum şi se aşează la priveghere şi la rugăciune, împlinind cu bucurie îndemnul Domnului: «...stai în căsuţa ta, şi să lucrezi sfinţenie peste tine, că nu mai e vremea să ieşi şi să treci printre morţi [...] şi tu vei fi aşezat pe pământ nou şi în cer nou, după cum Domnul ţi-a făgăduit» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993; Apocalipsa, 20/11; II Petru, 3/10). Domnul pecetluieşte cu pace sfântă aceste făgăduinţe făcute poporului Său, care-L iubeşte: «...tu eşti popor binecuvântat. [...] Să fie pace între tine şi Dumnezeu, şi aşa să trăieşti în veci. [...] Pace şi răbdare sfântă, pace sfântă peste voi, fiilor! [...] Mirul Duhului Sfânt să curgă peste voi şi să vă umple de puterea care vine de la lucrarea sfinţeniei. [...] Pace şi Ierusalim nou peste tine, popor al slavei care vine de la Mine! Ierusalime, fii vrednic de numele tău nou, care vine din ceruri, că slava Mea te va însoţi, şi vor cunoaşte noroadele pe poporul Meu cel binecuvântat» (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 15/28 august 1993).

Toate bisericile din lume Îl au pe Hristos, pentru că Îl mărturisesc prin viu grai, dar ele Îl cinstesc şi Îl arată lumii aşa cum Îl au din faptele lor: Hristos mort, răstignit pe cruce şi aşezat aşa în faţa scaunului cel de sus, în Sfântul Altar, trup şi sânge, Care veşnic tace, pironit pe cruce şi cu faţa întoarsă de la oameni. Aşa Îl au şi aşa Îl cinstesc şi aşa Îl arată şi Îl dau spre împărtăşire enoriaşilor lor.

Biserica Noul Ierusalim Îl are pe Hristos viu şi lucrător prin cuvânt, şi aşa Îl primeşte şi aşa Îl mărturiseşte oamenilor: Dreptul Judecător stând viu pe tronul crucii şi mereu vorbindu-le şi pregătindu-i cu Trup şi Sânge şi Cuvânt viu, pentru a doua Sa venire.

Dumnezeu, prin binecuvântările şi proorociile Sale, face din Biserica Noul Ierusalim o Biserică nouă, o Biserică vie, care este şi va fi o Biserică a sfinţilor.

Părintele Nicodim

Pagina principala